de Nichita Stanescu
Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stateam la o margine-a orei,tu – la cealalta,ca doua toarte de amfora.Numai cuvintele zburau între noi,înainte si înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zarit,si deodata,îmi lasam un genunchi,iar cotul mi-l înfigeam în pamânt,numai ca sa privesc iarba-nclinata de caderea vreunui cuvânt,ca pe sub laba unui leu alergând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu