Dascalita

de Filip Ioana

Când, tremurându-si jalea si sfiala,
Un cânt pribeag îmbratiseaza firea,
Si-un trandafir crescut în umbra moare,
Si soare nu-i sa-i plânga risipirea,
Eu plâng atunci, caci tu-mi rasai în zare,
A vremii noastre dreapta mucenita,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnica, balaie dascalita.

Ca stralucirea ochilor tai limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestita,
Tu esti din leagan sora cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispita.
Cununa ta de zile si de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zapada,
Si mâna nu-i atâtea stiutoare.

Mosnegi, ceteti ai cartilor din strana,
Din graiul tau culeg învatatura,
E scrisa parca-n zâmbetele tale
Seninatatea slovei din scriptura.
În barba lor, carunta ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Caci vad aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoala si cuminte.

La tine vin nevestele sa-si plânga
Feciorii dusi în slujba la-mparatul,
Si tu ascunzi o lacrima-ntre slove,
În alte tari când le trimiti oftatul...
Si fete vin, sa le-nfloresti altita,
La pragul tau e plina ulicioara,
Si fetele îsi sopotesc în taina:
"Ce mâini frumoase are domnisoara!"

...Asa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioara,
Iar capatâiul somnului tau vitreg
De-un vis desert zadarnic se-nfioara.
Tu parc-auzi cum picura la geamuri
Un ciripit de pui de rândunica
Si-un gând razlet îti înfierbânta tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfânta frica.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îsi misca-ncet podoaba lui bolnava,
Ca din cadelniti fumul de tamâie,
Prelung se zbate frunza din dumbrava.
Tu stai în prag, si din fragar o frunza
La sânul tau s-a coborât sa moara,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasa domnisoara...